rss

joi, 9 aprilie 2009

Mircea Cartarescu - Zaraza

Mircea Cartarescu deschide prima fila din povestea acestei romante celebre, la localul "Vulpea rosie" de pe Selari unde, Zaraza, poate una din curtezanele Micului Paris, din femeile intretinute, "cele care nu se jenau sa-si afiseze tariful pe usa lor din hotelul in care primeau musterii" intra cu gratie la bratul unui barbat.

Zaraza (desi in romanta Cristian Vasile o canta pe Zarada - "minunata" sau splendida- in limba spaniola) "avea fata aspra, buzele ca de barbat senzual si parul atat de negru si de lucios, incat de buna seama ca fusese dat cu pumni intregi de ulei de nuca. Purta o rochie verde praz, cercei baroc de strassuri si pantofi de asemenea cu strassuri sclipitoare pe catarame".

Localul "Vulpea Rosie ", pe care voia buna il stia pe de rost, era locul nascut pentru doruri, vise si amor. Faima i-a fost adusa de tango-urile lui Cristian Vasile in ritmul carora se sopteau cele mai pasionate vorbe de amor. "Gardel al nostru", cum il numea Mircea Cartarescu intra si iesea de pe scena in rafale de aplauze: "In fine, aparu, abia vazut prin valurile de fum aromat de la havane, Cristian Vasile. Aplauze nebunesti il insotira(....).
La Vulpea rosie toata lumea venea pentru Cristian Vasile, asa cum Zavaidoc, alta glorie a momentului, facea sa prospere "Ingerasul", faimosul local al Vioricai Athanasiu. Cei doi mari nu se iubeau. Zavaidoc era cu bandele de la Bariera Vergului, conduse pe-atunci de Borila. Le platea ca sa-l protejeze. Cristian Vasile isi dadea obolul celor din Tei, de la Maica Domnului, fratii Grigore. De mai multe ori guristii se-ntalnisera, insotiti de malacii lor, si scosesera cutitele".

Povestea de iubire a inceput insa cu acest refren:
...Ti-aduci aminte/Ce dulci cuvinte/Ne impleteam in scrisori?/Odinioara/ Pe dinafara/ Le stiam uneori/Scaldate-n lacrimi noi le citeam/Si-apoi le sarutam/
Totul se curma /Si-n cea din urma/Eu nu stiu ce sa-ti mai scriu...


"Cei din public, imbogatitii si colaborationistii orasului, putred de corupti, pareau sa fi uitat pana si ei Sodoma josnica si monotona a vietii lor. Unii taceau, privind sticlos in fata ochilor. Altii duceau paharul alungit de sampanie la gura si beau din el mult mai mult decat de obicei. Femeile, multe dintre ele tarfe trecute prin ciur si darmon, plangeau ca scolaritele. Se surprinse si Zaraza lacrimand, si nu-si amintea s-o mai fi facut vreodata".

Parfumul acelei nopti luat pe buzele si pe visele lor s-a nascut drama pasiunii si iubirii care a durat doi ani. Nu se priveau decat unul pe altul, nu existau decat unul pentru celalat: "In noaptea aceea Zaraza deveni femeia lui, cum avea sa ramana inca aproape doi ani de zile, fara vreo tradare si fara macar un gand la altul. La randul lui, cantaretul nu mai iesea nicaieri fara "nebuna lui adorata", cum o numea mereu". Faimosul tango, cel mai mare succes al artistului, care l-a intrecut astfel cu mult pe Zavaidoc, se nascu dupa jumatate de an.

"Cand apari, senorita, in parc pe-nserat/Cu,in juru-ti, petale de crin/Ai in ochi patimi dulci si luciri de pacat/Si ai trupul de sarpe felin/Gura ta e-un poem de nebune dorinti/Sanii tai un tezaur sublim/Esti un demon din vis care tulburi si minti/Dar ai zambetul de heruvim".

Zaraza devenise Lili Marlene a Bucurestiului, era pe toate buzele(...) "Se canta in berarii si-n adaposturile antiaeriene si o cantau soldatii in transee. Iar fermecatoarea tiganca devenise la fel de cunoscuta ca si celebrissimul ei amant".

Artistii faimosi din acea vreme, erau siliti sa lucreze mana-n mana cu mardeiasii orasului, care aveau monopolul asupra cabaretelor, cazinourilor si bordelurilor. Un cantaret vestit nu era pentru ei mai mult decat o prostituata careia-i luau buna parte din agoniseala. Zavaidoc, orbit de invidie, apela la talharul Borila de la Bariera Vergului. Acesta il asculta si-i explica sfatos ca nu-l poate omori pe Cristian Vasile. "Nu de alta, da-mi place si mie cum ii zice si-ar fi pacat de Dumnezeu." Si banditul, facandu-i cu ochiul lui Zavaidoc, care se innegrise de invidie, incepu si el sa fredoneze Zaraza. Ideea-i veni tocmai pe cand murmura, cu ochii pe jumatate inchisi de placere, cantecul fatal.

"A doua zi dupa Sf. Dumitru, Zaraza iesi, dupa obicei, pe-nserate, sa-i ia tutun iubitului ei de la chioscul din colt. Peste Calea Victoriei, in dreptul cladirii Casei de economii, se lasase un amurg greu, unsuros, prin aurul stins al caruia femeia nu-si dadu seama ca din invalidul care vindea acolo nu mai ramasese decat carja, tinuta acum sub brat de un om al lui Borila deghizat. Cum aparu Zaraza, cu un sal de Indii la gat, matahala lepada carja si, sub cerurile ca de pacura in flacari, o apuca de par pe femeie. O privi in ochi ranjind, o musca salbatic de buzele invinetite si, parca din aceeasi miscare,ii reteza beregata cu sisul, de la o ureche la alta. Fugi apoi pe cheiul Dambovitei, unde i se stersera urmele.

O gasira in zori, cu rochia muiata in sange, si cantaretul, care deja rascolise orasul toata noaptea, dupa ea, fu imediat anuntat. La comisariat, povestea mai tarziu politistul de garda din acea zi, Cristian Vasile, interogat ca suspect, avea o lucire de nebunie in ochi. Cand ii dadura drumul, se duse tinta in prima carciuma si bau pana nu mai stiu de el. Timp de cativa ani mai apoi li se arata musteriilor locul de unde cantaretul muscase din masa"

Cenusa fetei umplu o urna ce avea ca toarte doi ingeri de fier forjat. Nu trecura nici doua zile si urna a fost furata din firida ei din interiorul crematoriului. Am cercetat colectia de ziare din acea perioada ca sa ma conving de realitatea acestei povesti. Am gasit titluri cu litere de-o schioapa in gazetele vremii anuntand furtul urnei. Ceea ce nu s-a stiut insa niciodata, ceea ce am aflat doar eu, printr-o intamplare, este cine a fost cel care-a comis acest sacrilegiu. Nu vreau sa fac din asta cine stie ce enigma. Fireste, dupa cum banuiati, hotul n-a fost altul decat Cristian Vasile, cantaretul, care isi invinsese, innebunit de dragoste si disperare, vechea lui teama de strigoi.

Intrase-n miez de noapte pe o ferestruica a crematoriului, pasise pe dalele umede, se-mpiedicase de caruciorul cu care se impingeau mortii in cuptor si, sub sinistra bolta de malachita sculptata, pipaise zeci de urne frumos aliniate ca sa dea de cea a dragei, a neuitatei Zaraza. O stransese la piept si-si apasase buzele pe argila ei rece. Ajuns acasa, cantaretul aseza urna pe-un gheridon din coltul odaii si, chiar din dimineata urmatoare, incepu sinistrul ritual pe care i-l inspirase fara-ndoiala sminteala.

Mi-e greu pana si sa pun pe hartie cuvintele care descriu faptul de nedescris, dar am s-o fac totusi cat se poate de simplu: in fiecare seara, timp de patru luni de zile, Cristian Vasile a mancat cate-o lingurita din cenusa Zarazei. Cand ultimele urme de cenusa de pe peretii urnei au fost inghitite, cantaretul si-a turnat terebentina pe gat, dar n-a reusit sa moara. N-a facut decat sa-si arda coardele vocale, terminand cu cantatul pentru totdeauna. A disparut cu totul si din Bucurestiul real, si din celalalt Bucuresti, fantomatic si cetos, din memoria oamenilor.

Pagina se intoarce in 1959, la Piatra-Neamt. Acolo a fost gasit pe post de masinist (tragea in fiecare seara cortina), un batran cu aspect de boschetar, caruia teatrul ii dadea, de mila, o paine. Cineva i-a spus ca era Cristian Vasile si ca fusese faimos la vremea lui".

Culorile curg, mangaierile se frang, cantecele amutesc, cortina se lasa: "Unchiul meu i-a dat batranului o cinzeaca si acesta, gajaind in soapta, i-a povestit cele de mai sus. Le povestea oricui, dar nimeni n-a pus pan-acum povestea pe hartie. O fac eu,in cele din urma, deplin constient de faptul ca nu aceste biete pagini vor duce mai departe amintirea lui Cristian Vasile, ci refrenul etern al iubirii". Poate din el, se va naste intr-o buna zi, un film de succes.

1 comentarii:

guri spurcate spunea...

interesant

Trimiteți un comentariu