rss

marți, 13 aprilie 2010

Pamant, Apa si Foc

Traiesc si ma intreb. Ma mir si traiesc. Un cerc de foc si durere inchis implacabil peste tamplele mele. Sub aripa blanda a pleoapei, ochiul se priveste chiar pe sine a mirare. Si in fractiunea de secunda a clipirii lumina lumii ajunge intoarsa inapoi la radacina mintii ce-o cuprinde. Suntem creati din pamant, se spune. Din pamant si… apa, se stie. Din pamant si apa… si foc, cred eu. Si poate ca marea taina a vietii e asta. Caci ce altceva e omul, decat opait de lut, in care arde flacara divina, ce altceva decat amfora pastratoare de aqua vitae?!
Caut in mine focul si dau peste tarana. Caut sa-mi sprijin fruntea inchinarii mele de pamant si ma trezesc plutind pe valurile vietii. Iar atunci cand vreau doar sa-mi astampar setea, imi beau spasita pana la fund pocalul cu jaratec. Cand flacara cand jar, cand pulbere cand lut sunt aceeasi mereu, niciodata la fel. Ard si ma mistui, ma framant invartidu-ma pe roata vietii Marelui Olar, cautand neincetat altarul jertfei ca sa-i pot da rost arderii mele. Dar orbiti si goi imi raman ochii in fumul gros al risipirii, caci asa trebuie sa fie!
Sunt intrebarea si raspunsul deopotriva. Si om si foc ceresc deodata, impreuna intr-un dans sfasietor, balet sau tropoteala. Si simt adeseori focul desavarsind omul din mine, o prelucrare migaloasa menita a ma face maleabila si ductila ca otelul. Ca eu sa invat sa traiesc fara a ma frange in bucati de mirare si a ma sfarama in atomi de cautare. Undeva exista un sens, un rost pentru fiecare din noi. Unii simt in ei doar lutul, altii doar izvorul, eu insa mai presus de toate simt focul. Si sufletul meu, pasare vrajita purificandu-se mereu, mereu renascand din focul sacru cauta sa inteleaga, sa stie. Ard asemeni rugului sfant fara a ma mistui vreodata dorindu-mi doar sa pot fi jertfa placuta celui care m-a creat.
Toti credem ca trebuie sa cautam un drum, o cale in viata. Dar daca, oare, Calea e cea care ne gaseste pe noi?

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu